Stăteam și mă gândeam cât de ridicol poate să fie un partaj. Adică să ajungi în fața unui om care spune că tu trebuie să iei o lingură, nu două, iar fostul partener să ia două furculițe, nu una singură. Cum Dumnezeului să te apuci să faci partaj după ani de zile în care ai locuit cu nevasta ta? Mie mi se pare ceva josnic să te apuci acum să împarți dulapurile de prin casă și alte minuni. Dacă ai fi un miliardar în euro și nevasta te-a luat cu scopul direct de a se pricopsi în urma unui partaj, aș mai înțelege, dar atunci când ai izmana ruptă în fund, mi se pare ridicol să mai stai și de partaj.
Mulți dintre voi o să spuneți că în cele mai multe cazuri, un partaj este imperios necesar întrucât ambii soți doresc să se ciupească unul pe celălalt, să se războiască, să-și facă rău unul altuia, în prostia lor având impresia că dacă unul îi ia celuilalt și chiuveta din perete, acel individ se va duce să plângă de ciudă într-un colț al camerei. Prostia este câte-o dată motivul, alături de ură, pentru care există partajul dar nu este cel principal. Motivul principal pentru care există partaj este incompatibilitatea. În momentul în care-ți iei alături pe cineva incompatibil, e clar că se va ajunge la divorț, la partaj, la țigăneală, la împărțitul ultimei linguri în fața unui judecător.
Dacă oamenii s-ar căsătorii doar dacă s-ar iubi cu adevărat, nu din alte motive, nu ar mai exista partaje, nu ar mai exista divorțuri. Așa se întâmplă într-o țară normală în care oamenii se căsătoresc după ani de conviețuire, în momentul în care sunt convinși că se pot suporta unul pe celălalt pentru tot restul vieții. În România, căsniciile nu durează mai mult de 10 ani.
Reply