Sunt de părere că persoanele orgolioase au cel mai mult de pierdut. Adică nu mă înțelegeți greșit, orgoliul este bun într-o anumită măsură, este o calitate, însă în momentul în care depășește anumite limite, devine un defect mare, foarte mare, poate cel mai mare defect pe care-l poate avea un om.
Păi câți nu am auzit de relații distruse de orgoliu? Un orgoliu mult prea mare, un orgoliu care nu te lasă să-ți ceri scuze deși știi că ai greșit, un orgoliu mult prea mare ca să salveze o relație de la naufragiu… Relațiile fie ele de prietenie fie ele de iubire sunt unice și merită salvate, nu înecate.
În momentul în care discutăm despre un orgoliu mult peste măsură, discutăm despre prostie. Din păcate nivelul de inteligență al fiecăruia dintre noi dictează nivelul de orgoliu al personalității. Dacă ești conștient de faptul că orgoliul poate face mai mult rău decât bine, nu vei avea probleme…
Dacă însă ești genul de om limitat care nu conștientizează cât de mult are de pierdut din cauza destrămării relațiilor, atunci nu cred că mai există salvare. Prostia este cea care pune capac mai de grabă, nu orgoliul în sine, orgoliul rămâne doar manifestarea prostiei.
Mie îmi plac oamenii orgolioși, îmi plac oamenii care au ambiția să devină mai buni pe zi ce trece. Ei sunt cei care se folosesc de orgoliu într-un mod foarte potrivit. Nu-mi plac însă oamenii care nu-și dau seama de lucrurile pe care le fac sau tristețea la care condamnă pe cei din jur din cauza orgoliului mult prea mare pentru o personalitate atât de mică…
Voi ce credeți? Este orgoliul un atu? Dacă da, pentru cine și în ce condiții?
Reply